E interesant că ani de zile am militat pe ideea că suntem suficienți, că eu sunt suficientă pentru mine și pentru cei din jur, tocmai pentru că ne naștem condiționați de a pune o presiune incredibilă pe noi de a demonstra, de a face, de a gândi, de a ști pentru a fi primul, de a câștiga bine, de a avea casă și mașină și partener și copii și vacanțe și mâncare și afaceri și, și, și și, iar în acest sens e important să înțelegem că e suficient uneori atât cât avem, să știm să ne raportăm efortul la nivelul câștigurilor tocmai pentru a nu intra în depresie și burn out. Pentru că asta ne duce în opțiunea următoare de a crede despre noi că nu suntem capabili să ne ridicăm la nivelul standardelor societății, mamei, tatălui (în familie se creează primele condiționări) și în concluzie, ne vom defini ca o persoană slabă, o victimă a societății, deci, nu suntem suficienți, dar nici nu mai depun nici un efort pentru că orice efort este în zadar. În acest context, am militat pentru înțelegerea ideii de a fi suficient în viața noastră, fără presiune. Eu, la rândul meu, fiind o persoană care a pus și încă mai pun presiune pe mine. Iar ideea de a fi făcut suficient m-a salvat de foarte multe ori.
Ei bine, ani mai târziu, am procesat și mai profund ideea de a fi suficient. Asta și din perspectiva terapeutică, a HD-ului și a experiențelor mele atât personale, cât și profesionale. Și simt să pun o cărămidă acestei construcții.
Și spun că pentru noi suntem suficienți oricum, oricând, atâta timp cât ne cunoaștem propriile capacități și daruri – este esențial să știm ce avem în rucsacul pe care-l ducem în spate pe traseul VIEȚII noastre, însă, pentru cei din jur, nu vom fi niciodată suficienți. De aceea, evem nevoie de oameni în viața noastră, pentru a ne simți într-o formă ”complet” la nivel social. În plus, în Human Design avem cheia 50 a coruperii care este fix pe circuitul tribal, adică, ceea ce ține de familie, plus cheia 14 a compromisului, pe circuit individual. Adică, șansele să uităm să fim suficienți țin în raport cu noi înșine și în raport cu familia. Apoi, cu energia coruptă și compromisă mergem în colectiv să ne arătăm mușchii.
Sau, pe zona luminii, când învățăm la nivel individual care ne sunt competențele (lumina cheii 14) și la nivel de familie, echilibrul (lumina cheii 50), putem merge în colectiv să spunem cu toată gura: sunt suficient în insuficiența mea. Cum te pot ajuta, cum mă poți ajuta ca să avem un parteneriat pe termen lung și de succes?
Ca o posesoare și de 50 și de 14, plus cheia ambiției, nebune, aș zice eu, cred că vă puteți lesne închipui că viața mea a fost ca o oală sub presiune fără să știu în ce direcție trebuie să izbucnesc și atunci am sărit pe toți pereții. Că mai caut și libertatea cu lumânarea 😀 La început e frumos și palpitant, în același timp, să vezi pereții mânjiți cu sânge, imagini abstracte pe care nici autorul nu le înțelege. Când, însă, încep să apară copiii și realizezi că ai o responsabilitate față de trib, rolul cheii 50, parcă nu mai e așa fain să mânjești pereții cu grafitti, că realizezi că se numește imaturitate când tu, de fapt, ai rol de părinte. Și ce model de părinte transmiți tu, huh? Cel de se înfurie? Daaaa, că așa primim copiii care fac tantrumuri. Unii dintre noi, nu toți. Să ne urle nouă furia și limitele pe care nu (ni) le punem. Și tot pe copil dăm vina, na, atâta se poate…..
În schimb, când începi să îți pui niște întrebări, să ieși puțin din personajul principal și să devii un spectator al propriei tale vieți, realizezi că da, tu ești personajul principal dar al propriei tale vieți și nu a familiei, copilului, jobului, etc Tu și cu tine. Atât. Știu, e greu pentru minte (care de multe ori funcționează din ego) să priceapă că viața e fix eu și cu mine, nu, eu și copilul, eu și FB-ul, sau Tik Tok-ul, eu și afacerea, eu și partenerul, etc, doar eu și cu mine. Acolo se produce magia. Că atunci, în momentul acela, când începi să te vezi obiectiv, dincolo de proiecțiile minții, adică, sunt gras/ slab, sunt prost/ deștept, pot/ nu pot, etc și să pui mintea să analizeze, nu să judece: ce am învățat eu de aici? cum m-am simțit eu aici? ce m-a durut aici? cu ce îmi este greu aici? ce simt în corpul meu fizic aici? efectiv, cu banda de film în față să analizezi experiențele din viața ta, vei înțelege că pentru cine ești, ești suficient tu și cu tine.
Eu am alt cuvânt: perfect. Ești perfect așa cum ești.
Nu mai fac compromisuri la nivel individual în ceea ce privește energia mea. Pentru că acum înțeleg că o dată ce aleg să-mi pun energia într-o relație care nu mă face să mă simt perfect așa cum sunt, suficient, mă compromit. Și pe termen lung, dezvolt boli în zona abdomenului. Nu mai spun că 14 este și cheia sărăciei/ sclavului. Adică, odată ce veți alege drumul compromisului, pierderea sau cheltuirea banilor fără scop e parte din decizie. (la nivel inconștient, desigur).
Adică, eu sunt părinte care merg la un job care nu îmi place, dar merg pentru că am nevoie de bani, însă banii se duc fără să știu pe ce: ori am un copil bolnav – pentru că karma, ori fac investiții din care nu recuperez, ori am amenzi, împrumut pe alții, etc În schimb, când aleg să merg la un job care îmi place – cheia 14 este cheia competenței, adică, pe comeptențele mele reale, acolo mă îmbogățesc fizic, am bani la propriu pe care nu îi pierd, mă bucur de ei împreună cu tribul.
Dar ca să aleg conștient să-mi pun energia într-un proiect care îmi place, și curajul necesar aș mai adăuga eu, e nevoie să merg în colectiv și să atrag oamenii potriviți mie, fix pe ceea ce mă face insuficient, adică pe acele bucăți de care am nevoie dar care mie îmi lipsesc. Adică, eu dacă vreau să construiesc o casă, trebuie să mă duc prima dată la un arhitect să-mi facă un proiect că altfel, se poate dărâma la primul cutremur sau să ia foc pentru că nu am făcut instalația corect. Dar nu orice arhitect, ci arhitectul potrivit mie pe care-l atrag în viața mea tocmai pentru că eu sunt echilibrat cu cine sunt eu cu adevărat și cu ceea ce am eu nevoie cu adevărat.
Pe principiul, viața e simplă, noi o complicăm. De fapt, noi ne naștem cu ea deja complicată, e nevoie de timp și conștiință să o descurcăm noi. Și răbdare 🙂
Poate o să mă întrebați: eu de unde știu care e omul potrivit mie? iar răspunsul e simplu: știi pur și simplu, simți în corpul tău fizic cine e cu tine. O relație, indiferent de tipologia ei, este o colaborare, de fapt. Tocmai pentru că în colectiv noi nu suntem suficienți. Dacă unul dintre parteneri se poziționează prin ceea ce zice, prin ton, comportament, mai sus decât celălalt, atunci, acea relație are nevoie de lucru. După aceea, rămâne la decizia fiecăruia dacă continuă și în ce condiții.
Dacă vorbim de o relație părinte copil, e nevoie de lucru: cine se pune mai presus: părintele sau copilul? Dacă e părintele, dincolo că ierarhic el este autoritatea parentală, e nevoie de văzut în ce formă se impune, păstrând mereu ideea colaborării. Dacă e relație de afaceri, soluția poate fi și separarea dacă nu e timp și energie de soluționare pentru a continua colaboarea. Și tot așa.
Ce vreau să mai adaug aici e un aspect legat de familie: mama nu este niciodată suficientă în familie, cum nici tatăl. Mama nu le poate face pe toate, cum nici tatăl. Părinții singuri au nevoie de celălalt părinte sau de un substitut sănătos care să îi ajute. În familiile unde există ambii părinți, vă invit să vă ajutați reciproc, acolo unde sunteti singuri, cereți ajutor și suport. Iar noi, ceilalți, să oferim suport așa cum putem și avem posibilitatea.
În concluzie: noi putem fi suficienți la nivel individual, însă tribal (în familie) și colectiv, e nevoie de colaborare pentru că nu suntem suficienți și nu vom fi niciodată, decât împreună cu persoana/ persoanele potrivite.
Așa că, dacă vreți relații sănătoase, fiți suficienți cu voi înșivă!
Dacă fiecare persoană va lucra cu sine însuși, colectivul va deveni o poveste lină în care toată lumea are de câștigat! Dar de ce să fie simplu, dacă poate fi palpitant 😀
PS fotografia este din locul meu de suflet, Mănăstirea Cernica, de unde îmi iau o mare parte din lecțiile pe care le transmit mai departe aici. Singuri și suficienți suntem doar în cimitir, Viața e întreagă când se împarte. Aveți, însă, grijă cu cine.
PSS vă las și melodia care mi-a fost azi partener de drum