Dacă a fost vreun schelet din dulap de care mi-a fost teamă rău, l-am cunoscut astăzi. Și spun cunoscut pentru că nici măcar nu știam că există le nivelul acesta profund…..cred că aveam o bănuială, cumva, credeam că l-am cunoscut prin alți frați de-ai lui cu care m-am împrietenit până acum, însă, fix în energia lui Neptun care este retrograd acum, era o iluzie. O proiecție. Așa cum am trăit, de altfel, o mare parte din viața mea, într-o cameră cu oglinzi prin care toți din jur au proiectat ceva pe mine, iar eu… ori m-am conformat, ori, m-am revoltat. Iar când m-am revoltat, am fost abandonată. Urâtă până la cruzime. Judecată și aruncată în flăcări. Arsă de viu.
Știu, sună ca o poveste cu vrăjitoare….dar nu-mi este deloc necunoscută.
Proiectam pe acest schelet uriaș, altele, alții, de teamă să nu mă văd cu adevărat. Să nu-l văd și să mă răpună. Din nou.
Dar azi nu am mai avut de ales, și a trebuit să privesc, să simt iar neputința și abandonul…..pe viu, ca să pot trece dincolo.
Mi-am refăcut abonament la înot. Am avut anii trecuți după ce am născut. Pentru că sunt într-o reconectare cu corpul meu fizic, de câteva luni îmi tot zice că nu mai vrea sport cu greutăți – ani de zile am făcut sport cu gantere și tras de fiare, de data asta am simțit nevoia să-mi îmbrățișez limitarea cu apa. Am preluat prin mama o frică de apă, anii trecuți am intrat în multe crize de anxietate când eram prin vacanțe și nu mai puteam respira (moment când am avut imagini din trecut cu mine călăuzind niște femei care au murit, apoi, înecate), am depășit ce era mai greu – mi-am zis, și acum sunt pregătită de nivelul următor.
Am vorbit cu un profesor să mă învețe cu scufundări și alte treburi, însă am ratat data de început și s-a amânat pentru ianuarie. Așa că, având abonament, mi-am zis să mă duc la câteva clase de Aqua până se termină anul.
Și mi-am rezervat locul dimineață, eram pe o listă de așteptare că na, așa e la început, nu mai știu mersul lucrurilor și mi s-a explicat că trebuie să aștept în eventualitatea în care se eliberează un loc. M-am schimbat și m-am așezat pe o băncuță, cu telefonul în mănă, așteptând cu ochii în aplicație să se elibere locul ca să fac check in.
Moment când aud lângă mine, cumva, de dincolo de niște vestiare:
– Da vorbește, dragă, tare să se audă că lumea aici stă pe telefon și ocupă tot spațiul! Poate învață și ele ceva, să se comporte…
Eu, care nu că aud bine, efectiv aud TOT, inclusiv ce vorbește Dumnezeu cu Sfinții, aud morții în mormânt, aud suferințele și animalele cum vorbesc, aud oameni de la mii de km când vorbesc despre mine, aud gândurile… AUD, pentru că sunetul e o frecvență la care eu mă conectez natural, am ridicat ochii din telefon și m-am uitat lângă mine. Lângă mine mai erau 3 locuri, pe bancă. Toate libere. Adevărat că eu stăteam pe un prosop mai mare și cumva ocupam mai mult spațiu decât un pătrățel, însă, nu era ca și cum nu mai era loc lângă mine. Și stau și stau și mă gândesc dacă să comentez, să mă duc după vestiare și să îmi cer scuze cu toate că nu am simțit că am greșit….dar tremuratul începuse să mă cuprinda deja, să mă simt din nou neadecvată, nepotrivită, în plus, îmi aud în urechi propriile glume auto ironice: sunt copilul care a dezamăgit, nu am împlinit proiecțiile celor din jur pe mine, nu am făcut ce trebuia, cum trebuia și m-am ridicat și m-am dus către vocile care se auzeau de după vestiare.
O bancă plină ochi de femei mai în vârstă, 5 la număr, stăteau îngrămădite și vorbeau.
Am văzut o masă de femei care nu mă iubesc, nu mă vor, nu mă plac, pe care le deranjez, doamnele mele profesoare, femeile din familia mea care puteau să mă ia în brațe, să mă ajute, să fie lângă mine, să-mi explice frumos, blând și n-au făcut-o.
Și-am stat puțin, uitându-mă la ele, să-mi găsesc puterea și apoi, am zis:
– Îmi cer scuze dacă v-am deranjat, nu mi-am dat seama, însă, aș fi apreciat dacă mi-ați fi spus frumos. Nu e nevoie să strigați peste vestiare, puteați să veniți să-mi spuneți că aveți nevoie de mai mult spațiu. Și eu vi l-aș fi dat.
Atâta mi-a fost.
Au început toate, una peste alta, care să-mi spună că nu am educație, care că trebuia să-mi dau singură seama, care că nu mai are nimeni loc de mine, la un moment dat am apucat și eu să zic:
– Îmi dați voie să vorbesc și eu? Că era loc lângă mine, ele totuși stăteau îngrămădite, iar eu eram singură pe bancă…
– Ați spus destul! mi s-a închis instant gura.
Iar eu am mai apucat să spun:
– Un ton mai blând era mai potrivit.
Iar ea a continuat:
– Noi suntem foste sportive, acesta este tonul nostru!
Și-a plecat. Iar eu am rămas așezată, în fața lor, pe un colț de bancă, tremurând toată, cu fața transformată, cu telefonul în mână anunțându-mă că s-a eliberat locul pentru mine și că pot participa.
O tipă în fața mea care fusese prezentă la discuție s-a uitat lung la mine și cred că mi-a zis în șoaptă: stai liniștită!
Iar eu am rugat-o cu puterea minții să nu vină la mine, să mă lase că o să mă aduc înapoi la mine acasă, în inimă, singură. Și a plecat.
Și m-am uitat la telefon și m-am întrebat: oare să mă duc la oră? Că nu mai eram în stare de nimic. Tocmai se deschisese gura Iadului și flăcările mă ardeau în piept. Toți anii în care am fost respinsa, nepotrivită, în plus în toate clasele de la școală, care nu performa, care nu lua note bune, care vorbea prea mult sau deloc, care era greșită de la natură, toate secundele acelea adunate în ore, zile, luni, ani din viața mea, parcă toate s-au făcut minuscule, ca niște săgeți invizibile unse cu smoală lichidă se înfingeau în pieptul meu. Picioarele îmi erau inerte, fața îmi era rigidă, ochii stăteau să lăcrimeze iar eu îi spuneam minții: trebuie să găsim o soluție, trebuie să fie o soluție. Dar mintea mea era în șoc.
Oare ce m-aș face fără Dumnezeu?
Am făcut check in la oră, mi-am pus casca și am intrat.
Bazinul plin ochi, toată lumea păstrase loc pentru colege. Ca vara, pe plajă. Eu eram teleghidată. M-am uitat lung, să-mi caut din priviri un loc, simțeam cum toate se uitau la mine și își spuneau: nu veni aici, aici e ocupat!
Am intrat în bazin, și pașii s-au dus singuri către un oarecare loc, nici eu nu știu cum dar știu că am întrebat:
– Pot sta aici, lângă dumneavoastră?
Iar doamna aceea mi-a zâmbit și m-a primit lângă ea.
Din stânga, mi-a strigat cineva:
– Trebuie să faceți duș!
– Am făcut în dușul de afară.
– Hm…
Mi-a fost extrem de greu să stau acolo, în apa rece, într-un loc care îmi place foarte mult, clasele de Aqua sunt preferatele mele pentru că e cu muzică și voie bună, printre niște femei care nu mă vor, nu mă acceptă, nu mă plac. Într-un mediu ostil.
De două ori a venit antrenarorea la mine să mă întrebe dacă sunt bine. Plângeam pentru că mie când îmi vine să plâng, plâng, și plângeam pentru copilul din mine căruia i-a fost atât de greu și cu cât plângeam mai mult, cu atât simțeam că mă descompun în apă și că tot ce rămâne din mine e doar respirația.
Eu știu că am o energie de ”trezire”, știu că nu sunt cea mai confortabilă persoană, de aceea am și tendința să mă izolez de oameni, să stau cu cei care mă cunosc, în care am încredere că mă iau așa cum sunt, cu cei care sunt deschiși la procese evolutive, oricât de grele ar fi, știu, dar știu de asemenea, că facem parte din aceeași lume și că rolul nostru este să evoluăm și nu să ne menținem într-o zonă continuă de confort. Și eu mi-aș dori să mă iubească toată lumea, să fim toți o familie mare și unită….de altfel, așa am trăit până acum, sperând că pot fi aceasta persoană plăcută tuturora. Însă, realitatea e alta și e nevoie să mă accept așa cum sunt, chiar dacă cei din jur nu mă acceptă așa cum sunt.
Lecția iubirii. Grea lecția iubirii.
Am văzut-o pe doamna care a creat discuția inițială cum iese din bazin înainte să se încheie ora, mi-a părut rău și de ea, și de toate fostele sportive, profesoare, mame și femei care nu au știut altfel decât cu brutalitate și conformare. Nu știu dacă le-am ”trezit” pe doamnele acelea cu experiența mea, mi-aș dori să o fi făcut, să înțeleagă și ele, chiar dacă la o vârstă înaintată, că tonul, cuvintele pot răni atât de mult, nici nu avam capacitatea rațională de a înțelege suferința unui suflet ciopârțit. (Și când te gândești că trăim în secolul Tik Tok-ului unde totul este despre bârfă, răspuns la comentarii negative cu reacții și mai negative)
Am plecat de la oră aproape fugind, abia am așteptat să ajung în mașină să plâng cu sughițuri, pentru toate zilele când a trebuit să mă duc la școală, să dau piept cu neacceptarea și picioarele mi se blocau în fața ușii. E bine că totuși am făcut școala în anii 90, astăzi, probabil, fugeam de-acasă decât să mă duc la școală.
Afară plouă. Iubesc ploaia. E o melancolie în ploaia de toamnă, o amintire a ceea ce am fost și potențialul de a evolua printr-o nouă naștere a noastră. Apa vindecă, apa spală, apa e naștere, apa ia mereu forma noastră. Care e forma noastră?
Care e lecția? mă întreb întotdeauna.
Că apa e spațiul meu, că fac parte din lumea aceasta – chiar dacă de multe ori m-am simțit ca și cum am căzut din cer din greșeală, eu am o glumă pe tema asta – că sufletul meu nu trebuia să se nască, dar pentru că lipsea cineva la numărătoare, m-am trezit eu că ar fi interesant să văd cum e viața pe Pământ, oricât de diferită aș fi sau incomodă – incomodă doar pentru că sunt (ceea ce este și mai frustrant), am și eu loc pe planeta aceasta, fie că vrem sau nu.
Apa spală, apa vindecă, apa te hrănește, apa te respiră, apa te renaște.
Aveți încredere în sufletul vostru! E soare pe partea cealaltă!
PS vă pun o melodie frumoasă, cea care mi-a fost azi alături: https://youtu.be/F4ls_SZKnfE?si=IvN-ECiuV-XqVau4