Acum vreo 4 ani, cred, pe când căutam informații despre Human Design peste tot în lumea largă, am dat peste un site a unei tipe din SUA cu multă informație pe care am găsit-o, pe atunci, foarte interesantă. Și cum citeam de zor am dat peste pagina de servicii unde scria că în perioada respectivă nu mai face întâlniri 1 la 1 și că revine ea în viitor când va fi potrivit.
Știu că m-a surprins treaba asta și primul gând pe care l-am avut a fost: oare, cum e să știi atâtea lucruri, să ai atâta muncă în spate și totuși, să alegi să nu mai faci întâlniri, practic, să nu dai mai departe, să-i ajuți pe ceilalți cu informația pe care o ai.
Și al doilea gând a fost legat de bani. Cât de bine să o duci, să nu mai simți nevoia să (te) valorizezi cu ceea ce știi?
Astăzi, în minunata cheie 55, a victimei și a libertății, mă declar AICI.
Și e foarte greu. Și e foarte ușor. Și iar e greu. Și iar e ușor.
Am băgat în mine atâta Human Design, Cheile Genelor, regresii, procese, terapii, trance dance, în fiecare zi e lucru conștient cu mine și cu oamenii din jur, și totuși, am ajuns în acest punct în care mă voi opri. Nu știu pentru cât timp sau poate doar voi lua o pauză, habar nu am, dar acum știu că mă voi opri.
Am fost ieri la ora mea de Aqua și în timp ce mă mișcam în apă, conectându-mă la mine și la ceea ce simt, mi-am văzut corpul plin de vânătăi. În realitatea de aici, eu mă învinețesc foarte ușor. Orice apăsare mai adâncă pe corpul meu naște o vânătaie. De data asta, m-am văzut complet acoperită de vânătăi. În multele regresii pe mine, m-am văzut cu mâinile tăiate, ochii scoși, arsă, strangulată, înecată, însă, niciodată vie și cu vânătăi. Aș putea spune, acum, de dragul acestui text, că mi-am văzut moartea de zeci de ori, dar niciodată viața.
În acel moment, am știut că trebuie să mă opresc. Pentru că imaginea aceea m-a dus instant în toate secundele vieții mele, de când m-am născut până în prezent eu doar am muncit. Am pus atâta presiune pe mine, atâta presiune să reușesc, încât mi-am abuzat propriul corp în halul în care m-am văzut astăzi, în mijlocul piscinei. Iar la gândul acesta, nu am mai putut să respir. Realitatea pe care mintea mea mi-o ascunsese venea spre mine ca o avalanșă care mă lasă fără suflare.
Am simțit toată greutatea notelor de 7 muncite enorm, și niciodată nu era suficient, toate diminețile în care plecam la școală paralizată de frică, toată nopțile strigate, nedormite, lacrimile abandonării, frica viscerală că sunt lăsată singură acasă și presiunea minții mele de a găsi soluții, teama că oricând, la orice pas poate veni cineva să mă fure, iar eu nu mă voi putea apăra pentru că sunt mereu și pentru totdeauna singură.
Am simțit cum toată greutatea fricilor din mintea mea se prăbușește în corpul meu, iar el, în apă, caută să le integreze. Cu ușurință, cu blândețe, Și cu foarte multe vânătăi.
Ar trebui să-i ridic statuie corpului meu fizic!
Am plecat de la Aqua și în drum spre casă am știut că va trebui să iau o pauză, să mă opresc. Pentru că, nu e numai despre mine, e despre oamenii din jur pe care acum îi văd și mai clar.
M-am mințit că toată lumea poate. Dar nu toată lumea poate. Am crezut că toată lumea poate. Dar nu toată lumea poate. Nu la intensitatea cu care trăiesc eu viața. Și acum pot privi cu încredere în realitatea lor. Și să nu-mi fie greu să accept că unii oameni nu pot trece mai departe. Mi-a fost greu să văd că mintea lor e ca o caracatiță plină de frici care-i ține prinși în plasa iluziei. Și asta îmi explică de ce unii înțelepți nu lucrează cu toată lumea, un alt lucru pe care nu l-am înțeles până acum: dacă știi, nu e datoria ta să-i ajuți pe cei din jur?
Ba da, dar nu toți cei din jur pot cu adevărat. Ei zic că pot din ego, dar realitatea e alta.
Și abia acum îmi dau seama. Cu adevărat.
Mi-e foarte greu să accept toate cele scrise mai sus. Toată viața mea am ajutat pe toată lumea. Cu tot ce am putut. Cu tot ce am putut. Sperând să le fie bine, să se bucure, să trăiască viața ușor. Fără să consider că mi se cuvine ceva. Oricât de multe aș știi, mereu am considerat că toată lumea poate știi chiar mai multe decât știu eu.
Mă văd ca o păpușă oricând pregătită să danseze pentru a bucura privirea celor din jur. O păpușă căreia îi place să fie păpușă, care și-a dorit să fie păpușă. Iar acum își dă seama că e o păpușă care poate alege să danseze în fața cui vrea ea.
Ieri i-am spus unei prietene că urmează să mă pensionez anticipat la 44 ani.
Simt o frustrare în stomac că las atâta muncă în spate. Dar e doar mintea mea. Realitatea e că atunci când faci spațiu, sufletul te conduce acolo unde ai cu adevărat nevoie să fii. La oamenii care pot. Pe frecvența mea.
Simt părere de rău pentru cei care aș fi putut să-i ajut. Dar e doar ego-ul meu. Și bucata din mine care nu cere credit pentru nimic. Care e tot ego. Pentru că, adânc, în mine, știu că acum e doar și numai despre mine. Independent de cei din jur.
Sunt 3 codoni stop în Human Design:
- cheia 56: Imbogățirea nu e să faci, ci să te oprești să faci
- cheia 12: Distrugerea ego-ului
- cheia 33: Contemplarea propriului trecut în liniște.
Cred că sunt în grafic.
Că ce-aș mai fi dacă nu aș fi ceea ce sunt? HD.