Oare toată lumea este liberă să simtă dor?
Acum 3 ani am fost în Africa, un tărâm în care m-aș întoarce fizic oricând, iar când am plecat de acolo am luat cu mine câteva inimi de piatră.
Pe unele dintre ele le-am dat cadou, pe una mi-am păstrat-o mie.
N-am știut atunci de ce le-am luat și de ce am păstrat-o pe asta pe care o țin azi în mână.
Asta e partea cea mai frumoasă când îți asculți intuiția. Mintea nu știe de ce, dar sufletul tău știe că într-o zi vei descoperi, într-o formă atât de minunată, Magia pură!
E ca și cum dansezi la nesfârșit Dansul lui Isaia.
După 3 ani, într-o călătorie de aducere a inimii ruptă, furată și sfâșiată acasă – ohoo, câte aș putea vorbi despre moarte și renaștere, m-am trezit cu această inimă în mână.
O inimă rece adusă acasă!
Abia acum văd că e roșie și că poartă animalul meu preferat desenat pe ea, girafa.
Mi-a zis cineva, cândva, o femeie aud în urechi: tu semeni cu o girafă, ai ochii mari și blânzi, ești înaltă și și grațioasă.
Cine, eu?
Mi-e greu să mă văd, încă, fizic, cu totul. Încă sunt un suflet care călătorește pe unde acustice prin inimile oamenilor.
La final de poveste, când m-am întors acasă și am deschis ochii simțindu-mi mâinile cu o putere incredibilă dată de undeva de Sus cu tot cu încrederea că nu, nu suntem niciodată singuri, niciodată, a început brusc să cânte melodia aceasta: https://youtu.be/RXI07FfWOKA?si=WduE2KEdTnqfwhQY
Sera que toda a gente e livre para sentir saudade?
Portugheză.
”Oare toată lumea este liberă să simtă dor?
Privește strada și pietrele de pe trotuar.
Păstrez totul în piept și mă întorc acasă”
Din tot playlistul meu cu melodii meditative, s-a auzit brusc asta.
Oare toată lumea este liberă să simtă dor?
Da, toată lumea este liberă să simtă dor, dar nu toată lumea își dă voie. Pentru că altfel, pietrele ar fi calde și inimile deschise.
Am fost învățați să ne înecăm dorul în băutură, să-l omorăm cu pietre și apoi să fugim, dispărând ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Să uităm că am dat totul și n-am primit înapoi nimic. Nimic din ce ne-am așteptat. Că am sperat până în ultima clipă, dar clipa a venit mai devreme. Decât ne-am așteptat.
Dorul e, însă, parte din noi. Dorul e amintirea că undeva, pe linia timpului curgătoare, am avut o inimă din care a curs doar iubire. Iubire care a împuternicit. Iubire care a vindecat. Iubire care a mântuit. Și-o vrem, acum, înapoi. Și înapoi nu se mai poate și înainte e greu s-o regăsim.
Privește strada și pietrele de pe trotuar.
Păstrez totul în piept și mă întorc acasă
E minunată întoarcerea acasă. Cu fiecare pas în spate, pe drumul cunoscut, dar regăsit la o altă dimensiune, ca atunci când te întorci ca adult la casa în care ai copilărit și totul pare mai mic, și întoarcerea acasă, în inima ta, prinde alt sens. Un sens invers, de data asta. Inima ta mare, cea care a împuternicit, care a vindecat, care a mântuit, inima ta sfâșiată și îndurerată de așteptare, de trădare, de uitare este cea care te-a făcut pe tine, astăzi, mare. Cea care ți-a mai oferit o șansă să îți fie bine, să primești iubire, să fii împuternicit și vindecat ca să înveți iubirea, iubirea cea necondiționată pentru tine și mai apoi, pentru cei din jur.
Cu cât îți vei aduce mai mult bucățile dureroase înapoi acasă, cu atât te vei iubi mai mult și vei emana iubire în jurul tău. Cu atât te vei înconjura mai mult de iubire.
Acum, da, Doamne, îmi amintesc că totul e iubire.
Și-mi mai amintesc ceva. Îmi amintesc că în numele iubirii s-au dus războaie, dar iubirea cea pură, abundentă și dătătoare de viață este iubirea care vine din pace și liniște interioară.
Omul care aduce Iubire, aduce Lumină!
Mereu.
Si întotdeauna.