Ochiul meu din cană
Ieri, am fost la Mănăstirea Cernica și pentru prima dată am văzut că icoana care îmi aduce liniște și pace nu este a Sf Calinic de la Cernica așa cum am crezut până acum, ci a Sf. Gheorghe de la Cernica. Uimire! De atâta timp să vin aici și doar acum să văd că de fapt, e altcineva?
M-am întors super curioasă acasă să văd cine a fost acest sfânt cu ochi albaștri, albastrul ochilor mei, cu care mă tot conversez pe teme de autoritate spirituală și blândețe.
Mi-am făcut o inka, și cum stăteam eu în mansardă citind despre el, a început să băzâie o gânganie mare, nici nu-mi dădeam seama ce e și cum arată pentru că zbura cu o viteză uriașă, bâzâia horror, iar Luna, pisica, făcea ca toate cele după ea.
Eu nu omor, în general, insecte, nici măcar păianjeni. Pe țânțari îi alung cu mirosuri speciale, îi omor numai dacă mă atacă, pe muște, insecte caut să le dau afară. Consider că fiecare are locul lui în lume.
Dar gângania asta nu mi-a dat de ales, am luat un spray de muște și am nimicit-o. Am turnat pe ea un sfert de spray. Am văzut după aia că era verde sidef și nu atât de mare pe cât părea. Mi-a părut rău.
M-am întors la lectura mea unde citesc:
Sf. Gheorghe a primit Schitul Cernica, un loc aflat în paragină și plin de tărătoare. Într-o zi, făcându-și drum prin buruieni, a ajuns în biserica aproape dărâmată unde a văzut un șarpe încolăcit pe masa altarului. Atunci, acesta i-a spus:
– Dragul tatii, până acum ai locuit tu aici, de acum vom locui noi și atunci șarpele a plecat.
Mi-au sunat cuvintele astea ca un hău în inimă.
Iar eu am omorât o gânganie sidefată pentru că făcea zgomot prea tare.
M-am întors la cana mea de inka și-am văzut un ochi. Un ochi care mă privea. M-am uitat mai adânc, părea ochiul meu. Un ochi care se uita adânc în sufletul meu.
– Ce vezi, m-am întrebat?
Dar nu am primit răspuns.
Am simțit că-mi pare rău de gâza verde. Chiar îmi părea rău. Îmi părea rău că nu am avut altă soluție, chiar nu am avut. Era prea speriată ca să pot să mă apropii să îi deschis geamul.
Părea puțin. Să văd numai o tristețe pentru o gâză? Imi apare un ochi în cană și eu simt doar o tristețe pentru o gâză?
Astăzi, m-am întors în locul meu de lucru și gâza trăia. Era amețită, și stătea agățată pe geam, bâzâind ușor. I-am deschis geamul larg și ea a plecat.
Primesc zilnic foarte multe lecții, de la tot ce mă înconjoară. Simt că sunt cadourile mele de la Univers, în fiecare zi primesc ceva frumos, ceva util, totul gratuit. Doar timp, energie, contemplare, prezență.
Și totuși, Sf Gheorghe de la Cernica care și-a dorit să-i fie onorat efortul, spațiul, viața, prin gâza mea verde mi-a dat una dintre cele mai puternice lecții, un răspuns, de fapt, pe care îl purtam în inimă:
Că autoritatea adevărată este să-i iubești pe toți la fel, fără să-i măsori, fără să-i cerni.
Și să ai încredere că fiecare înțelege exact atât cât are nevoie — in ritmul lui.
Pentru că până și o gâză amețită poate deveni mesagerul unui sfânt, dacă ești dispus să vezi.
Ce alegi să vezi, chiar și atunci când nu înțelegi?