Acum vreo două săptămâni m-am dus să-mi iau o supă de la SoupUp. Nu-i mai căutați că între timp au închis, au dat faliment, dar cum stăteau eu așa să îmi aleg supa, vine o doamnă și mă întreabă:
– Cu ce vă servesc?
Iar eu, foarte relaxată, îi spun:
– Stau puțin să citesc ingredientele….
Moment la care ea începe să-mi spună toate supele pe nume și ingredientele lor.
Aștept să termine, aveau în meniu vreo 6 supe, dacă nu cumva mai multe, și continui:
– Eu am nevoie să stau să citesc fiecare ingredient în parte și apoi să văd ce vrea corpul meu să mănânce azi.
La care ea se blochează câteva secunde și apoi începe să râdă:
– N-am mai auzit-o pe asta până acum.
– Da, știu….
Sunt atât de obișnuită cu astfel de reacții, cred că 99% din oamenii care mă ascultă au aceeași reacție la început.
Cu toate și în general.
(Atunci mi-a zis că intră în faliment, că viața în horeca e grea, iar eu am stat și am ascultat ca și când nu aș fi cunoscut la sânge ultimii 5 ani din viața mea….mulțumindu-i în gând lui Dumnezeu pentru deciziile relativ la timp pe care le-am luat.)
Relația cu mâncarea este foarte delicată, de altfel, una dintre cele mai mari condiționări cu care ne naștem este modul și cu ce ne hrănim. Încă de la laptele de mamă citire.
Este și una dintre condiționările cele mai dificile de lucrat și de decondiționat. Pentru că Centrul splenic, cel care este responsabil de hrana noastră în formă fizică, este cea mai veche formă de conștiență și răspunde în momentul acum: este bun, sănătos, cu scopul de a ne proteja.
Doar că, purtând în noi tipare moștenite de hrănire nesănătoasă – de la foametea prin care au trecut bunicii noștri, până la lipsa alimentelor de bază din perioada comunistă – de multe ori, ceea ce simțim acum că dorește corpul nu este neapărat și ceea ce îl menține sănătos.
Nici nu mai spun de situațiile în care copiii recurg la refuzul hranei ca formă de auto-pedeapsă, asta pe o lipsă profundă de iubire de viață și dorință de abandon.
Când vorbim despre mâncare, întotdeauna e nevoie să avem răbdare să vorbim cu corpul nostru fizic. Știți că el are o voce proprie și se numește intuiție.
Și intuiția aceasta comunică întotdeauna ceea ce avem noi nevoie ca să ne fie bine. Intuiția ne ține sănătoși.
Doar că, dacă ea nu a fost ascultată aproape niciodată, alegând să ascultăm mai mult vocea minții că gura are vocea puternică, noi credem că știm, dar în realitate nu știm bine, nu știm sănătos.
De aceea, e bine să avem răbdare, să citim până la capăt, să ascultăm cu toate urechile, să privim cu atenție și să mâncăm ceea ce ne cere corpul. El știe cel mai bine ce are nevoie.
În Human Design, discuția despre mâncare e și mai adâncă. Harta noastră ne spune ce sau cum e sănătos să mâncăm. La mine e pe cum, și nu ce anume, ceea ce mă face o persoană care azi poate mânca ceva, mâine altceva, foarte pretențioasă – specific celor cu cheie 48 – asta, aviz mamelor care forțează copiii să mănânce ce vor ele și unde se creează condiționarea de care am vorbit mai sus, mai ales dacă avem mame cu ego definit, dar care are nevoie să mănânce în spații liniștite.
Greu mi-am mai găsit liniștea. Încă o mai caut, uneori. Pentru că încă mă mai cheamă haosul din copilărie, destructurarea și lipsa rutinei la masă. Și nu mă caută în aceeași formă că nu se mai aplică contextul în cazul meu actual – eu lucrez singură de acasă, nu mă deranjează nimeni, și cu toate astea, mintea este extrem de inteligentă, mă caută haosul pe la colțuri, mă face să mă enervez din situații banale, nu-mi place mâncarea din frigider, mi se pare că nimic nu e pe gustul meu, și cu greu reusesc să plec de-acasă și să mă duc să mănânc într-un spațiu liniștit care este fix la 2 minute de casa mea.
Pe principiul: Dumnezeu îți dă dar nu-ți bagă în traistă!
Centrul splenic ar face orice să stea în forma de ”siguranță” pe care a învățat-o în copilărie. Pentru că, ironic, fix centrul acesta este responsabil de siguranța noastră fizică, deci e ca și cum îl obligăm să moară, ca să renască într-un tipar sănătos.
Sigur ați auzit de oameni care au intrat în moarte clinică sau s-au aflat în pericole majore și și-au revenit aparent miraculos, iar apoi și-au schimbat total felul de a-și trăi viața. Sunt convinsă că ei au centrul splenic definit 😀
Ei bine, eu aleg să nu mă (mai) pun în astfel de situații periculoase, asta pentru că m-am aflat pe linia fină a vieții, știu cum e, și de fiecare dată când pot, aleg să citesc cu răbdare ingredientele de la supele de la mall.
De când nu mai am supe, splenicul meu a învățat să ceară direct:
– Azi vreau ciorbă de perișoare cu lipie!
La inimă mi-a mers, în spațiul meu preferat de la Cernica, colț cu cimitirul și Mănăstirea.
Pentru că între viață și moarte stă doar o alegere. Care, să știți că vine cu preaviz.
Dumnezeu ne iubește, dar noi, noi ne iubim?