Dacă ar fi să dau un răspuns scurt, ar suna așa: m-am oprit din tot ce făceam în afară și am rămas înăuntru. M-am închis la mine în casă și mi-am dat voie să îmi descopăr propria casă. Am început să MĂ trăiesc.
De-a lungul ultimilor ani, mi-a apărut recurent de la cei din jur o întrebare sau un feedback legat de modul cum mă poziționez în relație cu mintea. Asta și pentru că în întâlnirile mele o aduc deseori în discuție. Însă, unele persoane din fața mea îmi spuneau: de ce e rău să fie mintea la butoane? Sau, eu sunt ok ca mintea mea să ia decizii. În contextul în care în Human Design mintea nu este niciodată for autoritar. Niciodată nu se iau decizii din minte.
Însă, eu nu am stat cu întrebarea lor, că la aceasta e simplu de răspuns, eu am stat cu starea, emoția din care ei vorbeau. Și mi-am dat seama că reflectă în mine o stare de: hai să vedem cum ne împrietenim cu mintea ta. Deci, starea lor este de fapt, de teamă că mintea lor nu o să-i mai ajute dacă o vorbim ”de rău”, dacă o scoatem din rolul de for decizional și mai bine să o tratăm cu respect ”forțat” de frică.
Am stat puțin cu starea aceasta trezită în mine. Că știți voi, de rezolvat pe alții e mai simplu decât pe tine. Însă, pe alții nu-i rezolvi cu adevărat, profund, decât dacă te rezolvi pe tine. Autentic și profund.
Care este relația cu mintea mea?
Mintea mea a fost mereu greșită, insuficientă, nepotrivită. Când spun minte, spun modul de a gândi, raționaliza, vorbi. Ba vorbeam prea mult, ba nepotrivit, ba lumea nu înțelegea ce spun, ba nu știam corect, suficient, nu știam să explic cum se dorea, etc. Și am primit inevitabil eticheta de ”mediocru”. Eu eram mediocră. Și așa m-am și catalogat singură și m-am dus singurică acolo unde am considerat că îmi este locul, la oamenii care nu pot rațional mai mult. M-am dus să lucrez cu oameni care aveau nevoie să le fie ascultate nevoile fizice și emoționale. Că la capitolul gândire nu stăteam foarte bine. Motiv pentru care am forțat abstractul din mine, ca să pot susține exteriorul spre care mă îndreptam. Pe de o parte, citeam enorm ca să ajustez nivelul rațional, pe de altă parte, lucram enorm ca să demonstrez că sunt și eu bună la ceva.
Acum 6 ani, când am descoperit Human Design și am văzut cu ochii mei că eu sunt definită pe circuit logic și nu abstract, toată imaginea despre mine însămi s-a făcut țăndări. Adică eu nu sunt experențială, abstractă, nu sunt creativă? SUNT LOGICĂ?
Păi cum sunt logică dacă mintea mea nu e bună? Nu e suficientă, nu știe să explice? Ba mai mult, HD spune că cei definiți logic sunt cei care au nevoie de sponsori ca să le sponsorizeze muncă, pentru că ei sunt cercetătorii, au nevoie de timp să caute sens în descoperirile lor. Dar sunt și cei care schimbă lumea. Iar eu, pe vremea aceea, făceam o mie de chestii în același timp, căutam validare prin bani, numai cercetătoare nu eram. Auzi, să am eu sponsor…..
După ce inima mi s-a mai liniștit, și nervii, am simțit cum mintea mea începe să se vadă, încep să o văd, ca și cum, până atunci, a stat sub un morman de bălegar. Și m-am dus la ea și am întrebat-o: ce știi să faci?
Și-acum când scriu, după atâția ani, îmi vine să plâng de drag de ea, cum a stat ea acolo, închisă într-un borcan cu o etichetă: trăiești într-un corp frumos, dar tu ești inutilă.
Și ușor, ușor, mi-au revenit amintirile în care am fost olimpică la logică, în care am citit sute de cărți despre psihanaliză și boli mintale, am citit filosofie și am studiat omul în toate formele lui, am simțit cum informația captată la nivel experențial care m-a salvat de-a lungul anilor a început să se conecteze cu raționalitatea minții și să vrea să se cunoască reciproc.
Atunci am înțeles o mulțime de lucruri despre mine, ca de exemplu: de ce am nevoie să înțeleg tot ceea ce mi se întâmplă, și pentru că o mare parte este la nivel abstract, trebuie să experimentez pe pielea mea ca să pot apoi, explica. Ceea ce, mă face, de altfel, o persoană care vorbește și din cărți, dar mai ales din experiența ei.
Apoi, a urmat extazul: că eu chiar pot chestii în spatele cărora mă ascundeam, inconștient, pot să studiez, să învăț, pot să vorbesc coerent și la oameni care mă înțeleg, și brusc, fără să-mi dau seama pe moment, am pus pe mine o greutate uriașă că eu de fapt, pot și trebuie să fac. Ca o lumină mare, doar a mea pe care trebuie să o cuceresc ACUM, că altfel dispare și nu mai apuc să mă bucur de darurile ce mi se cuvin. Și m-am apucat de studiu zi și noapte, să recuperez ce nu am făcut până acum, să ajung la zi cu toate temele, lecțiile, viața mea pierdută, în paralel cu viața mea curentă.
Și ÎN PARALEL, cu fricile de la nivel profund: dacă nu mă ridic la nivelul necesar, dacă nu sunt bună suficient, dacă totuși, lumea nu înțelege ce zic – mi-am și ales un domeniu deosebit, dacă, dacă, dacă…..pe dinăuntru mă mânca teama, în afară, studiam de zor și integram rațional plus experiență.
Și mai apoi, când am început să văd cu adevărat ce se întâmplă, am avut imaginea unui tablou pictat de mine însămi, dar eu eram undeva în afara lui, în observator, am înțeles că trebuie să mă opresc. DIN TOT.
Știu suficient. Rațional, știu HD ca pe Tatăl Nostru. Întreabă-mă orice, pot intra în orice debate, în orice discuție, am toate informațiile în minte ca și cum m-am născut cu ele. HD e parte din sângele meu. Am ajuns la nivelul în care cheile îmi vorbesc despre ele, nici nu trebuie să mă gândesc, pur și simplu le aud.
Știu experențial, fizic. Fac Trance Dance, meditații dinamice, regresii, ma conectez în câmp și îți pot spune unde ești, de unde vii, cum poți ajunge să ai viața de care ai nevoie. Șiu pur și simplu și uneori, când lumea se uită la mine uimită, abia atunci, îmi dau seama că știu ceva deosebit pentru ei.
Pentru mine e pur și simplu viața mea. Așa e viața mea.
Și uneori e înspăimântătoare și pentru mine. Și nu pentru că știu și văd în intuneric, ci pentru că, acum, ajungând acolo unde mi-am dorit și unde am putut, realizez că de fapt, e timplu să mă bucur pur și simplu și să nu mai fac nimic.
Astăzi, în zi de 20 martie, mi-am onorat mintea cu finalizarea unui curs pe Cheile Genelor. Un curs de cunoaștere abstractă dus în rol de profesor rațional. Sincer, nu cred că aveam nevoie de această diplomă, nici nu sunt un om al diplomelor – asta tot din circuitul meu logic care nu caută confirmare pe rațional pentru că focusul la mine a fost pe experiență, însă, mintea mea și-a dorit să se vadă acolo, acceptată în grupul mare internațional. Mintea mea e pe deplin onorată. Pe corpul meu îl onorez acum, și nu doar pentru că e frumos, ci pentru că a muncit ENORM. Iar pe emoțional, îl țin tare la piept, și-i sunt recunoscătoare pentu că mă ajută să am relații care îmi înfloresc inima.
Atât de mult mi-am dorit să am familia echilibrată, să am prieteni cu care să mă simt liberă când vorbesc, să mă accepte așa cum sunt….mi-e teamă uneori să privesc la tot ce am, mi-e teamă pentru că nu am fost învățată să cred că pot, și acum, uneori, nu-mi vine să cred.
De aceea acum, m-am oprit. Să pot să văd cu toți ochii, să simt cu toată inima și să-mi dau voie să-mi accept frica și să o transced.
De aceea trebuie să facem pace cu mintea. De acolo pleacă totul. Din cheia 17 a opiniei și a etichetării care schimbă apoi, direcția.
Iar dacă simțiți în relație cu mine să mă întrebați de minte: acum știți de unde vin și care e direcția mea în acest sens.
Desigur, cei care sunt pe circuit abstract au simțit presiunea de a ști, tocmai pentru că abstractul nu este acceptat ușor în societatea noastră. Pictorii nu câștigă suficient cât să ai o viață decentă, deci, te faci inginer! Iar aceștia sunt cei care la maturitate ajung în burn out, făcând lucruri care nu le plac dar care le aduc bani și valoare…și acolo e și mai greu să te oprești. Când de fapt, direcția e cel mai ușor de găsit acolo, pentru că abstract înseamnă creativitate, înseamnă idei, înseamnă experiențe….fix ce se caută acuma.
Căutați să vă împrieteniți cu mintea voastră, ea este doar o parte din întreg. Voi sunteți, undeva, deasupra ei. Și observați, simțiți, trăiți și abia apoi, decideți.
Se cheamă răbdare, pace, pauză, contemplare. Se cheamă întoarcerea acasă.