Zilele trecute, în timp ce mă simțeam ca și cum m-am scufundat adânc intr-un ocean plin cu emoții pe care am nevoie să le trăiesc și să le inteleg, dacă o fi ceva de inteles, mi-am amintit că sunt in anul 6 din procesul de 7 ani de decondiționare, așa cum zice manualul de Human Design.
Și-mi amintesc de întrebarea pe care mi-am pus-o încă de la începutul procesului: oare pot să vorbesc despre Human Design dacă eu nu am încheiat procesul? După sute de consultații și 6 ani de decondiționare, când numărul se apropie de zero și procesul de final, știu să răspund 😀
Nu ai cum să treci prin decondiționare fără să vorbești despre Human Design pentru că sistemul susține procesul.
In anul 6 de deconditionare, viața arată ciudat. Un Turn Babel pe dinafară – uneori când ies in social media e ca și cum mi-am băgat capul intr-un clopot in care se bate continuu, pe ritmuri diferite.
În timp ce, pe dinăuntru, cu cât se lasă mai multă liniște, cu atât văd mai bine haosul din care vin.
Și capcana in care omul se găsește.
Procesul de decondiționare pleacă de la ideea centrală că toți suntem condiționați de parinti, scoală ca structură a societății.
Însă, conditionarea nu e rea sau bună, e un fapt care ne ajută atâta timp cât nu ne abandonăm sufletul. Cât nu facem compromisuri, cât ne ascultăm inima. Condiționarea, uneori, ne ajută să ne intelegem mai bine.
În schimb, nevoia de decondiționare apare atunci când nu te mai regăsești pe drumul pe care mergi, nu te mai reprezintă, nu rezonează cu sufletul tău. Și înțelegi că lupta contra sistemului nu ajută să trăiești in pace interioară. Ba din contră, sunt două lucruri care se susțin reciproc.
O persoană decondiționată nu se poate susține decât într-un mediu social și implicit, condiționat. Căci, altfel, ajungem să trăim în separatism și utopie, așa cum mai propovăduiesc unii.
Nu toți avem nevoie de decondiționare în aceeași măsură sau cu aceeași profunzime. Unii dintre noi au un nivel de acomodare la regulile sistemului mai înalt, alții, în funcție de contextul familial, sunt foarte departe de drumul pe care au nevoie să fie, unii vor să vadă, să simtă, să experimenteze, alții, mai puțin. Nimeni nu este de judecat, fiecare este cum este, dar de fiecare este nevoie să fim.
Când am intrat acum 6 ani în acest proces, gândul meu sau, să-i zicem, dorința a fost să învăț să mă încadrez în sistem. Eu mi-am dorit să învăț să fac parte din sistem, să mă acomodez lui, așa cum un copil învață să mănânce cu furculița. Și în nici un caz să fiu aici, unde sunt azi, pentru că mintea mea de atunci nu ar fi putut să vadă locul unde sunt astăzi. Deci, proiecția a fost să fiu ceva ce era cunoscut și social acceptat. Că na, e mai simplu, nu?
Însă, procesul avea propriile lui drumuri, necunoscute mie.
Mă uit la mine, în toți anii in care am fost elev, student, masterand, angajat, in timp ce lucram, abia acum simt cu adevărat presiunea incredibilă pe care o aveam de a lua note bune, de a câștiga bani, de a fi văzută, acceptata, validată. Văd astazi dimensiunea energiei pe care o puneam in viata mea profesională, familială, fără sa mai pot să mă opresc. Pentru mine. Totul era pe pilot automat. Totul.
Presiune, stres, doar sa ma incadrez in tiparul societatii. Să muncesc, să mă căsătoresc, să fac copii, să ii educ bine, să le dau mâncare sanatoasă, să aduc bani, să fac ce-mi place, să am grijă de mine…supra presiune.
Azi, privind in urmă, realizez că 6 ani de decondiționare, in special ultima perioada, mi-au adus in față imaginea persoanei mele care nu s-a putut niciodată încadra in tiparul social cunoscut. Și cu cât am căutat să mă încadrez în acest tipar, cu atât am fost mai exclusă….ca să înțeleg că drumul meu e dincolo de ceea ce știe mintea.
Asta pentru că partea mea conștientă este tribală și colectivă. Ceea ce fac conștient este să mă încadrez într-un sistem social, adică tribal, și să împărtășesc din el colectivului. Ceea ce am făcut de-a lungul anilor până acum.
Doar că eu nu sunt doar o jumătate, eu sunt un întreg, iar partea inconștientă este individuală. Iar individualismul nu este plăcut de societate, individualismul este egoist și este rebel. Individualismul este surd la exterior, are nevoie să facă el, să pună mâna el, experiența personală este forma lui principală de învățare.
Imaginați-vă doar, copiii individualiști puși în banca școlii de la 6 ani…..inclusiv unul dintre copiii mei.
Mi-a trebuit 44 ani din care 6 de lucru conștient cu mine ca să accept că am jucat un rol de “conformitate”, dar ca orice rol care nu te reprezintă, în timp, m-a extenuat.
Acum, insă, intorcandu-mă la setarile din fabrică, cu ce rămân?
Cu un Turn Babel pe dinafară și cu o liniște pe dinăuntru cu care încă mă familiarizez.
Aceasta e capcana.
Că atunci când vrei să te pui pe drumul tău, fie făcând pace cu părinții, fiind un părinte mai bun sau aducând echilibru in cuplu, in realitate, nimeni nu iti spune că până să îți atingi obiectivul trebuie să renunți la absolut orice credeai că știi despre tine. Că ai nevoie de curaj nebun să accepți că până acum ai jucat un rol de conformitate. Asta în relație cu tine. Și curaj și mai nebun să accepți că lumea care te cunoștea într-un anume fel, va reacționa în afara confortului sau controlului tău. Că i-ai mințit. Că te-ai mințit. Că te-ai trădat. Că i-ai trădat.
Și totuși, după ani lucru cu tine, când ușor ușor, te aduci acasă, când devii și un părinte mai bun, aduci echilibru in cuplu și ai făcut pace cu părinții și cu cei din jur – pentru că asta se întâmplă inevitabil, intelegi că dincolo nu mai e nimic. Decât pace.
O mare pace cu rol de a te împrieteni cu tine, realul. Varianta ta reală. Cea cu riduri, imatură poate, cea puternică sau fragilă, cea care plânge oriunde sau oricând sau care nu mai vrea să facă de mâncare, cea agitată sau fricoasă, cea leneșă sau victorioasă, cea rebelă, cea egoistă…
Și că nu ti-a mai rămas decât să o trăiești. Doar că rămâne intrebarea: cum se trăiește pacea?
Ce faci acum cu toată pacea? Pacea de a-i lua pe oameni așa cum sunt, de a lasa ca lucrurile să se aseze, de a astepta chemarea, de a fi recunoscător pentru ceea ce ai….pacea de a refuza, de a nu face, de a sta, de a citi, de a face pauză…când nu mai ai nimic de demonstrat?
Omul nu e pregătit pentru a trăi pacea. Pacea vine cu foarte mare curaj de acceptare a ta așa cum ești cu adevărat, și ai nevoie să fii pregătit ca să te vezi cu adevărat, dincolo de imaginea creată de mintea care îți afișează o imagine iluzorie.
Capcana e să vrei ceva și să nu poți plăti pretul. Căci totul costă, dar nu totul costă bani.
Ci timp și viață.