Voi termina anul 2024 cu o poveste.
O poveste care pleacă de la un gând care mi s-a întors și reîntors anul acesta mai mult ca niciodată.
Și povestea începe când aveam eu vreo 15, poate 16 ani, Dina matură din mine ar spune că tocmai ce intrasem în a treia perioadă de dezvoltare a vieții, 14-21 ani când se dezvoltă intelectul și se creează tiparele raționale – cheia 19, co dependența în umbră, sensibilitate în lumină, sacrificiu, dar divin.
Pe la vârsta aceea, am început să am, (mai) conștient, sentimentul de nevoie de apartenență la un grup, grup pe care nu îl aveam. Și odată cu asta mi s-a activat profund și frica de respingere, care cu siguranță mocnea în mine și pe firul logic al întâmplărilor anterioare din familie – evacuarea din casa a părinților mei, și mai în spate, bunica fugită din Basarabia pentru a nu fi deportată în Siberia, și tot așa, în spate, pe arborele genealogic. Și pe fondul acesta de disperare că eu nu aparțin nimănui sau eu nu simțeam că aparțin cuiva – de remarcat aici și cheia 18, din emoțional (perioada de dezvoltare 7-14 ani) care activează frica de respingere, frica de judecată, în general pe autoritate parentală, iar mai apoi, pe tot ce înseamnă autoritate la nivel macro (profesori, poliție, avocați, etc) mi-am dezvoltat o formă de protecție prin manifestare la Dumnezeu, rugându-l neîncetat: să-mi dea pe cineva care să mă iubească așa cum sunt eu.
Nu conta cum arată, conta să mă iubească așa cum eram eu. Și cum eram eu? Nu știam, dar știam că nu avea voie să mă judece, să mă critice, ci să mă ia așa cum sunt eu.
Nu știam atunci cât de greu îi cer lui Dumnezeu și totuși, cât de simplu era să primesc.
Ce oameni am primit de-a lungul vieții?
Hm.
Ditamai procesul de analiză care m-a prins în 40 ani.
După cum am spus mai sus, circulă prin adn-ul meu codependența la nivel de IQ, adică, până nu am învățat să mă desprind de oameni, de dependența de oameni și de emoțiile lor, nu am putut să știu cine sunt eu cu adevărat.
La nivel profund, am simțit că trebuie să-mi tai o bucată din inimă ca să renunț la cei pe care îi consideram prieteni, dar care mă judecau, mă criticau, mă invidiau și eu nu-mi dădeam voie să văd, trăiam așa, într-un castel în vârful capului meu, imaginându-mi că viața e frumoasă, când de fapt, eu trăiam într-o realitate grea pe care refuzam să o văd. Am contemplat Sacrificiul, darul divin din cheia 19 vreo 2 ani la rand. Până l-am înțeles profund, până nu m-a dus în iad și m-a readus înapoi, pe picioare nu m-am lăsat.
A fost mai greu să accept că toată viața mea va fi despre judecată, decât să-mi asum cu adevărat cine sunt, renunțând la oamenii dragi mie.
Sacrificiul. Tai ceva care încă mai creează stare de bine cu încrederea că sădesc un viitor mai bun.
Poate cel mai greu proces al vieții mele.
Mi-am imaginat că un om în operație nu poate alege să i se amputeze piciorul, medicul decide ce e mai bine pentru el. Și uneori, rămâne fără un picior pentru tot restul vieții lui.
Pe mine Dumnezeu mă iubește atât de mult încât, încă mă lasă să aleg. Cum să nu aleg? Trebuie să aleg pentru că, mai târziu, știu, ȘTIU atât de clar și atât de bine, că nu mi se va mai da șansa să aleg.
Vrei să mori sau vrei să trăiești?
Vreau să trăiesc așa cum vreu eu, așa cum sunt eu, am strigat în gura mare. Și nu mi-a mai fost teamă că sunt orgolioasă sau că vreau multe, că sunt pretențioasă, am spus-o atât de tare și răspicat încât am știut că am mai deblocat o ușă către infinit.
Dar, în același timp, am știut că drumul ce tocmai mis e arăta în față nu va fi ușor.
Pentru că trebuie să fii pregătit să conții infinitul. Altfel, te joci cu focul și te arzi.
Astfel, am cunoscut moartea. O mai mirosisem de vreo câteva ori, prin oamenii care au ales să plece fizic din acest spațiu, am cunoscut-o prin poveștile copiilor cu care am lucrat, dar de data asta, am cunoscut-o pe pielea mea. Într-o zi oarecare, așa cum vine ea, fără să știi, fără să te pregătească, a venit printr-un mesaj de la o autoritate și mintea mea a clacat.
Atunci am înțeles oamenii care mor la 40 ani pur și simplu. în casă, la birou, pe canapea, singur.
Atunci, în secunda aia când mintea mea s-a blocat citind un mesaj, iar corpul meu a refuzat să mai reacționeze, mi-am dat seama că cel mai mare dar din lumea asta este
MODUL CUM NE TRĂIM VIAȚA.
Cât de simplu e să mori! Cât de simplu e să mori! Cât de nesemnificativi suntem când nu am făcut cu viața noastră ce-am vrut. Ce-am simțit. Ce ne-a bucurat cu adevărat.
Am reușit să mă întind pe jos, în tremurul care îmi cutremura corpul în afara puterii mele de control, mintea mea era vid, parcă căuta să străpungă ceva și nu putea, și știu doar că auzeam o vice care-mi spunea:
Respiră, respiră, respiră!
Iar mie îmi era teamă că dacă voi respira și mă voi întoarce la viață, viața mea va fi haos după mesajul acela din telefon. Că viața mea s-a terminat și nu știu dacă chiar vreau să mă întorc.
Dar Dumnezeu, din nou, nu m-a lăsat!
Respiră, respiră, respiră!
Și-am respirat. Și m-am întors cutremurată de tot și toate și prima mea întrebare a fost:
Doamne, ce fac eu cu toate astea acum? Eu nu voi putea să le spun celor cu care lucrez că trebuie să moară ca să renască. Dacă unii nu se mai întorc?
Fiecare are drumul lui. Acesta a fost al tău. Al altora e diferit. Treaba ta este doar să fii acolo, unde se va cere, ca să-i îndrumi pe drumul lor.
Da-mi, Doamne, pe cineva care să mă iubească așa cum sunt!
Mi-a dat, Dumnezeu, pe cineva care să mă iubească așa cum sunt.
M-a dat pe mine.
Nu sunt o persoană ușor de gestionat. Tocmai pentru că sunt dispusă să mă duc în Moarte ca să înțeleg Viața. Cu toate darurile ei: cu iubire de sine, de fizic, de pace. Nu pot altfel. Și mi-a fost greu să accept că drumul meu e mereu drumul cu mărăcini. Nu sunt elevul conștiincios căruia îi dai lecția și el o învață pentru nota 10.
Am fost un copil tare neiubit, de mine, în primul rând. Și Dumnezeu, așa, în toată puterea și măreția lui, mi-a arătat, ușor, ușor, drumul către mine.
Și nu m-a lăsat!
Nu m-a lăsat!
Când am lujat-o prin mărăcini, mi-a zis: hai, ia-o pe acolo, că eu te aștept cu pansamente pe partea astalaltă. Și așa a fost!
Iar anul acesta, după mulți mărăcini și șocuri de 3.80, am început să văd imaginea lui Dumnezeu, în oamenii din jurul meu.
O fi obosit și el să mă țină mereu de mână!
Sunt câțiva oameni, care sunt acolo, necondiționat, și-mi spun, fiecare cum poate și cum simte:
Eu te iubesc așa cum ești!
Cum sunt? Împotriva curentului.
Pentru că și eu, la rândul meu, mă iubesc așa cum sunt, împotriva curentului, dar mai ales, am învățat să conduc barca, împotriva curentului.
Închid anul 2024 cu o reconstrucție a propriei inimi.
Și vă spun că se poate. Se poate să ne fie bine. Se poate să trăim o viață împlinită. Luminoasă. În echilibru, cu așezare.
Există atâta, atâta iubire în NOI încât ne este frică să privim acolo, în inima noastră. Dacă vom fi iar răniți și ne va durea?
Vom fi răniți și va durea atâta timp cât alegem drumul cunoscut.
Voi închide acest text cu un gând: ÎNCREDERE.
Încredere că se poate și altfel. Încredere că putem avea viața pe care ne-o dorim, indiferent că vrem bani, mașină, un bărbat acasă, o soție iubitoare, copii sănătoși, o afacere funcțională, un concediu pe Lună.
Totul ne este permis, și toate ne sunt permise. Însă, totul are un preț, un preț corect, acela de a ne trăi Viața (timpul)!
Nu putem noi greși câte ne poate Dumnezeu ierta! Așa cum suntem noi.
Doar să ne bucurăm de darul lui cel mai de preț pentru noi, Viața!
PS Povestea melodiei de la Music începe tot în adolescență, pe când o ascultam obsesiv, fără să înțeleg mesajul de iubire cântat în versuri. Acum, a reapărut de vreo 3 săptămâni în viața mea și pe fondul proceului meu de conștientizare, am înțeles, că de fapt, melodia aceasta este un imn al iubirii de sine. Când am început să schimb perspectiva cuvintelor, să o cânt ca și cum îmi cânt mie iubirea aceea, Doamne, cum mi s-a încâlzit pieptul! Vă recomand să faceți acest exercițiu, poate nu cu melodia asta, cu una care va urmărea în adolescență și să-i schimbați perspectiva. Va fi magic! Trust your heart!