Mă numesc Dina și sunt un copil furios. Cuminte, liniștit, dar furios.
Și da, în rolul meu de aducător de stare de bine în viața oamenilor, nu am găsit încă un alt nume pentru ceea ce fac, găsesc foarte mulți părinți cu copii furioși și nu pot să nu mă conectez acolo, la ei în suflet, și să văd că de fapt, copilul e bine, părinții au nevoie să înțeleagă că au lângă ei un copil cu mintea briliantă.
Am să vă duc, din nou, în ancestral, căci, na, de acolo pleacă totul și e nevoie să avem imaginea de ansa,blu ca apoi, să micșorăm lentila până la nevoia noastră reală, și vă reamintesc – căci noi știm deja acest adevăr bine prins de sufletul nostru, că furia era bună numai când ieșeam din trib ca să aducem mâncare acasă. Fie că vorbim de a merge în junglă să omorăm animale, fie că mergeam la război să cucerim noi teritorii sau să ne apărăm de invadatori, furia era acceptată doar în afara tribului. Și cine era responsbil cu aducerea mâncării pe masă? Bărbatul, evident.
Femeia avea responsabilitatea să nască și să crească copii. Punct. Nu avea voie să fie furioasă că nu era îndreptățită, nu avea motiv acceptat social.
Asta e una, la mână. De procesat și integrat.
Vremea a trecut, iar furia a evoluat în sensul că bărbatul era scuzat acasă să fie furios că doar el mergea la muncă și e greu să te separi de lumea din afara tribului, și uite așa, tiptil tiptil, a intrat furia și în casă, prin imaginea bărbatului.
Apoi, a fost o chestiune de timp să scoatem bărbatul vinovat de furia revărsată prin abuz de toate formele, iar femeia victima lui.
Astăzi, această imagine încă este prezentă în foarte multe familii. Iar în unele țări, e chiar protejată.
Imaginea bărbatului care are voie să își exprime furia și femeia care nici măcar nu știe că are o voce. Iar când paharul se umple, pentru că femeia e om ca și bărbatul și cred că e lesne de înțeles că simplul fapt că unii suntem bărbați și alții femei e strict o diferențiere de fizic, dar emoțional, suntem toți în aceeași oală, și începe acest om numit femeie să țipe, apare mustrarea de conștiință: auleu, ce am făcut? Am stricat copilul, s-a supărat bărbatul, am speriat vecinii, sunt cel mai rău om de pe planetă! Victima care se autopedepsește pentru ceva ce nu avea voie să facă.
Ăsta-i filmul, sigur îl cunoașteți înăuntrul vostru.
Dragii mei, ca o persoană născută furioasă, datorită și mulțumită celor descrise de mai sus, că na, am și eu procesele mei de conștientizare și am învățat să fac pace cu furia mea, vă spun cu mâna pe inimă să vă bucurați de ea.
Furia este cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla. Atunci când o ducem în Lumină, așa cum îmi place mie să spun. Adică nu atunci când distrugem cu ea, ci atunci când creăm cu ea.
Furia în război ucide, dar furia în iubire transformă. Alchimizează.
Furia vorbește pe două tonuri. Când urlă, nu o aude nimeni și creează teamă. Când e fermă, ne aduce în autoritatea din care vorbim și stabilește limite și granițe sănătoase.
Eu, ca și copil, eram liniștit – pentru că am o minte contemplativă și mereu am avut această nevoie de a mă înțelege și de a-i înțelege pe cei din jur, dar când ieșeam la lumină și îmi vedeam granițele invadate de părinți, în general, vedeam negru în fața ochilor și trânteam, stricam, aruncam, urlam, băgam sperieții în toți. De altfel, am toată convingerea că încă am oameni în familie care sunt speriați de mine. E o energie pe care o conțin, faptul că ei se sperie e pentru că ei nu au făcut pace cu furia lor.
De aici, și provocările părinților cu copii furioși.
Copiii furioși sunt copiii care natural s-au născut să scoată din mediul înconjurător, începând cu părinții, desigur, această limitare ancestrală de a ne folosi furia în scopuri benefice. De a trezi în noi, VOCEA. Autoritatea parentală. Cu blândețe, cu iubire, cu fermitate. Sau orice altă autoritate, în funcție de profilul nostru. (aici vorbim și de abudență pe plan profesional)
Copiii furioși sunt brilianții pentru că ei au darul natural să se bucure de viață în ritmul lor, în felul lor dar NUMAI dacă sunt susținuți de familie și încurajați. La fel, au neșansa de a lua drumul libertăților absolute. Diferența dintre un programator care creează aplicații ale viitorului sau un hacker care provoacă să se creeze aplicații ale viitorului.
Copiii furioși sunt brilianți pentru că știu natural care le este drumul, au doar nevoie de susținere și ghidare. De încredere în intuiția lor naturală pe care numai părinții le-o pot da în primii ani de viață.
Eu am avut mereu capacitatea de a bate cu piciorul în pământ și de a mi se întâmpla lucrurile pe care mi le doream și spuneam că e pentru că mă iubește Dumnezeu și sunt copilul lui furios. În realitate, am învățat de-a lungul vremii că nu contează ce vreau, ci ce am nevoie cu adevărat. Mă iubește și Dumnezeu dar această capacitate de a-mi canaliza furia în lucrurile de care am nevoie cu adevărat a fost cu adevărat un proces interior amplu. Pentru că nu e ceea ce pot face – uneori prețul plătit e prea scump, ci unde îmi pun furia cu adevărat? În slujba binelui colectiv.
Ce putem face noi, ca părinți cu astfel de copii furioși? Care da, dintre toți, sunt cei mai provocatori.
În primul rând, să ne uităm la furia noastră suprimată. Și aici aveți de treabă 🙂 Dacă sunteți femei, e despre asumarea Vocii. Dacă sunteți bărbați, posibil să fi dezvoltat deja niște dependențe, deci, de aici se începe. Bărbații cu furia suprimată suferă enorm și din prispa faptului că nu au fost încurajați ancestral să-și exprime emoțiile, de aceea îi și vedem atât de rar la terapii (pe termen lung).
Apoi, ne ducem spre copil. Ce are nevoie cu adevărat acest copil de la noi? Noi, cel pe care l-am descoperit în toată splendoarea lui la pasul 1. Că pe cel de acum, îl știe copilul și nu-i place pentru că ACEST COPIL VEDE ÎN VOI, NATURAL, SINELE VOSTRU AUTENTIC și știe că așa cum sunteți, sunteți sabotați de propria voastră minte (prin condiționări sociale).
Alegerea e mereu aceeași: drumul ușor, dar de fapt greu – acela de a continua a trăi o viață de stres și anxietate (care duce inevitabil la boli premature) sau drumul greu, dar ușor: acela de a AUZI vocea copilului și de a vă urma inima pentru echilibrul vostru și al familiei voastre.
Aș fi vrut să vă aduc mai multe vești bune, de tipul: faceți pasul 1, 2, 3, și în 60 de zile va fi totul bine și frumos.
Dar, realitatea e și mai frumoasă: bucurați-vă de experiență. Uitați-vă la copiii voștri și căutați în voi acele resurse care vă ajută să vă liniștiți.
Ce mă învață pe mine acest copil? Cel mai probabil, răbdarea. Unde nu am eu răbdare cu mine? Ce îmi este frică să pierd?
Evident că totul se reduce la frică. Și copiii aceștia furioși, tot din frică urlă. Frica de a fi abandonați de baza lor, părinții, pe drumul vieții lor.
Țineți-i de mână, e tot ce au nevoie! Și luați și voi pe cineva de mână, pe cel care vă oferă suport, nu vă abandonați!