Sunt bine, obosită!

Automatismele minții: Ești bine, de ce nu zâmbești?

Poate unul dintre cele mai mari automatisme, dar ce spun eu mari, uriașe, de dimensiuni colosale este cel în care dacă te simți bine trebuie neapărat să zâmbești și dacă nu te simți bine, trebuie neapărat să plângi sau să ai fața căzută.

E ca la exercițiile acelea de matematică unde trebuie să unești calcului cu răspunsul corect.

Ești bine – săgeată – zâmbești.

Nu ești bine – săgeată – plângi.

Ca și cum nu poți fi bine și serios. Nu poți fi bine și obosit. Nu poți fi bine și ”nu am chef azi să ies la cafea cu tine”.

Nu există! Înseamnă că ai ceva, sigur te-a deranjat ceva, te-am deranjat cu ceva? Am spus, eu, ceva?

Cred că mai bine de jumătate din oamenii cu care lucrez îmi spun: Dina, nu mă simt bine, sunt obosită și nu mai știu cum să fac să-mi fie bine.

Iar răspunsul meu este aproape întotdeauna:

– Ești bine! Dacă ești obosită, tristă, înseamnă că ai ajuns la un nivel de conștiință în care știi și simți că ai nevoie să schimbi ceva. În primul rând, când ești obosit trebuie să dormi. E ok să fii trist. E ok să fii dezamăgit. E ok să plângi.

E foarte grav să nu simți tristețe, oboseală, epuizare. Foarte grav.

Din acest motiv mor o grămadă de oameni tineri. Pentru că nu-și dau voie să simtă durerea din interior. Oboseala. Epuizarea. Nu-și dau voie să muncească mai puțin și să se odihnească mai mult.

Prin odihnă, prin somn profund se curăță creierul de tot ceea ce ne face rău, de stres, de gânduri toxice, prin somn se regenerează celulele.

Toți zâmbim și facem glume pe facebook. Nimeni, însă, nu știe ce e în sufletul nostru. Nici măcar noi pentru că nu ne dăm voie să ne vedem dincolo de zâmbet.

Mi-a scris acum ceva vreme cineva pe pagina cealaltă de facebook, unde scriu despre copii și părinți, că nu-i mai place seriozitatea mea. Că-i plăcea mult mai mult când făceam glume.

Asta mi-a amintit de perioada în care eram elevă, nu-mi amintesc exact clasa, poate primară, poate că eram la gimnaziu, dar era un băiat care mă aștepta mereu în fața unui bloc pe drumul meu spre casă și se uita lung la mine, iar eu, pentru că nu știam altfel, îi zâmbeam. Mi se părea drăguț, doar că nu am anticipat faptul că în următoarele zile, băiatul acela va veni după mine să-mi strige tot felul de chestii super urâte și să mă bage în sperieți de moarte.

Aceasta a fost una din experiențele căreia i-a urmat alta și alta și alta, pentru că eu pur și simplu nu știam altfel. Lumea se uita la mine, iar eu zâmbeam. Ca un copil care face cu mâna la toți străinii de pe stradă.

Mai târziu, când am început să-mi pun întrebări și să mă iau la descusut, mi-am dat seama că am o condiționare excesivă a ceea ce înseamnă să fii un copil bun/ o fată bună: să zâmbești, să nu simți, să nu spui, să fii mereu drăguță.

Nu-mi amintesc să mă fi învățat cineva asta, în Human Design mi s-a confirmat că am trauma transgeneratională a suprimării și profilul meu 2/4 e un profil proiector, adică cei din jur își proiectează pe mine cât dorințele, cât neputințele – umbră și lumină.

Nu era condiționarea mea, mama mea știa foarte bine că sunt un copil serios care citește mult, era o condiționare ancestrală a secolelor în care femeile trebuia să fie drăguțe și simpatice ca să se mărite, să-și împlinească scopul.

Interesant e că eu nu mi-am dorit în mod special să mă mărit. Și totuși, inconștient, eram drăguță ca să mă ia și pe mine cineva acasă.

Ne întoarcem în zilele noastre.

Facebook-ul bubuie de poze cu zâmbete în toate formele lor.

Dacă nu zâmbești, ori pui o poză artistică pentru a-ți ascunde seriozitatea sau ne-cheful de a zâmbi, ori riști să primești mesaje în privat: ești prea serioasă, ești bine? Pari tristă, ce s-a întâmplat?

Eu de 4 ani de când sunt în procesul de decondiționare sunt obosită. Proces care a venit la pachet cu o serie de provocări pe care, uneori, mă întreb cum de le pot susține. Cu rugă la Dumnezeu, vă jur!

Insă, eu sunt bine! Sunt sănătoasă, am copii independenți, mă trezesc dimineața vie, fără stări de anxietate cum aveam pe vremuri, pot mânca, pot crea, pot visa, plec în vacanță, mă bucur de fiecare moment cu mine, probez haine minunate de la Muna, sunt iubită, sunt foarte iubită, iubesc și mă transform în fiecare zi în ceva dincolo de puterea mea de a visa. Iubesc drumul vieții mele la nebunie!

Și totuși, sunt obosită!

Este o oboseală constructivă, așa cum o numesc eu.

Este oboseala din spatele procesului meu care lucrează în fiecare zi, la nivel celular. E absolut normal să fiu obosită. Uneori dorm câte 10 ore, pentru că-mi dau voie, apoi, nu mai sunt obosită, peste iar câteva zile, sunt bine și obosită și e ok. Accept cum sunt.

Dar a fi obosită nu anulează faptul de a fi bine.

Sunt obosită și foarte relaxată în același timp.

Sunt în oboseala în care dacă închid ochii, adorm. Nu mă bântuie gândurile, liste neîncheiate, proiectele neîncepute, discuția cu X, copilul Y.

În oboseala mea sunt în pace că acum am nevoie de somn și mâine voi închide ce am de închis.

Niciodată nu am fost mai relaxată cu tot cu oboseala mea și non zâmbetul meu!

Nu știu dacă ați fost la terapie intensivă vreodată, eu am fost după ce am născut primul copil, am stat niște ore bune acolo și fix asta a fost senzația: născusem și eram super fericită, trecusem de o provocare uriașă, și mă simțeam cu adevărat împlinită. Eram în recuperare. Eram fericită și obosită. Și eliberată.

Zâmbetul poate masca sute de stări pe care mintea nici nu le poate înțelege. Aici murim. Când mintea nu poate duce ceea ce simte sufletul. Pentru că nu a fost luat în pași mărunți, primește un șoc și s-a dus. Mintea se oprește, corpul nu mai reacționează. Te vezi de undeva de sus și nu mai ai nici un control asupra ta. Atunci mori. Sau, cu puțin noroc, renaști și știi că ai primit o a doua șansă ca să poți să lași controlul minții deoparte. Că e prețul cu care te-ai înțeles cu Dumnezeu.

– Ori îți dai voie să te bucuri de viață așa cum este, uneori mai obosită, alteori, mai fericită, ori o lălăiești până data viitoare la următorul șoc! Dar atunci să nu mă mai cauți!

Dumnezeu nu vorbește des, dar și când o face!

A accepta că ești bine chiar și atunci când nu ai chef să zâmbești, a-ți accepta starea așa cum este și a te comporta așa cum simți sunt fix pașii aceia mici de care are nevoie mintea ta să iasă din condiționarea de a fi bine oricum, oricând.

– Hai, că poți!

– Pot dar nu mai vreau!

– Pot să râd dar nu am chef.

– Pot să zâmbesc dar azi, nu.

– Vai, da ce ai pățit?

– Aleg să fiu cum mă simt să fiu.

Se pune enorm, enorm de multă presiune să arăți bine pentru că altfel, dă rău să arăți rău. Nu se cade. Strici feng shui-ul la serviciu, te bârfesc colegii, nu te mai place iubita, stresezi copiii.

– Hai, dragă, ce tot ai? Fii și tu bine!

– Sunt bine!

– Hm….mda….

E ok să fii și obosit și fără chef să faci de mâncare și să nu apari azi pe facebook zâmbind.

Oricum, nimănui nu-i pasă ce faci în afara celor care îți răspund la telefon pentru că știu că ai nevoie de ajutor, și ei sunt acolo să te asculte.

Asta doare, de fapt, cu adevărat. Să accepte mintea noastră că suntem preponderent singuri.

Suntem singuri.

La greu, maxim îți pot spune ce-ar face ei în locul tău, dar cine naște copilul, cine răspunde pentru faptele lui, cine ia decizia finală și își asumă repercusiunile, suntem numai noi, singuri. Iar cu puțin noroc, ai un om care te ține de mână și-ți face vânt să ajungi pe partea celalaltă de prăpastie. Dar tot singur sari și ține numai de tine, dacă ți-a reușit săritura.

De aceea, dă-ți voie să fii obosit și bine. Dă-ți voie să plângi și să fii bine. Dă-ți voie să urli și să fii bine.

Dă-ți voie să fii cum vrei să fii.

Este singura cale de a fi bine. Cu tine. Și cu cei din jur.

Restul e doar condiționare exterioară. Utilă și ea, dar numai pentru a ne lua lecțiile, nu și pentru a face ca ei.

Foto

Music