Astăzi văd Paștele altfel.
Nu ca anul trecut, nici ca acum 2, 4 sau 10 ani. Și cu siguranță nu ca acum 40. Am schimbat perspectiva de a înțelege Paștele foarte rar, pentru că, într-un fel, Paștele rămâne același: Iisus moare pe cruce, învie și se înalță. Lasă în urma Lui iubirea necondiționată — moștenirea cea mai profundă a omenirii.
Și totuși, anul acesta parcă e și mai profund. (Se vede că am îmbătrânit o mie de ani cu toate cele petrecute. Un an cât o viață, căci nu e timpul e profunzimea cu care-l trăiești)
S-a mai deschis o ușă în mine, și împărtășesc cu voi nu ca să vă învăț ceva, ci doar să vă provoc puțin 
Văd astăzi Paștele printr-o lentilă mai puțin comodă: conceptul pedepsei.
Iisus a fost pedepsit pentru cine era. Pentru că spunea adevăruri, deranja, nu se încadra. Pentru curajul de a fi El. Și a fost pedepsit.
Pedeapsa — ce cuvânt greu.
Trăim într-o societate construită pe ideea asta: ai greșit, plătești. Ești pedepsit. (Și aș vrea să spun că nu mă refer la pedeapsa societății când vine vorba de cineva care a omorât, de exemplu, dar, în realitate, mă refer și la asta. Pentru că societatea pedepsește luând libertatea, când, de fapt, nu lucrează la rădăcina problemei reale, și anume, suport în rezolvarea traumei. De curând, am văzut cum cineva tocmai se întorsese din pușcărie și i-a dat foc fostei soții, pentru a se răzbuna. Acum 20 ani am făcut practica la Jilava și nu s-a schimbat nimic).
Revenim, simplificăm discursul ca să înțelegem conceptul, ce înseamnă, de fapt, greșeala?
Când ești tu însuți, cu autenticitate, cu respect și bun-simț, mereu se găsește cineva care să te „corecteze”, să te pedepsească. Uneori cu tăcerea. Alteori cu vorbe grele.
În secolul acesta se numește ”hate”, nu? Mi-ai dat cu hate pe social media.
Părinții își pedepsesc copiii.
Copiii crescuți pedepsesc, la rândul lor, părinții prin comportamente nepotrivite. Chiar dacă, inconștient.
Pe Facebook, ne pedepsim unii pe alții cu comentarii și reacții.
Mi-am luat timpul necesar, am stat și am privit dincolo de această pedeapsă.
Și am ajuns la un sentiment profund de nedreptate.
„Am făcut tot ce am putut pentru tine, iar tu…?”
„Eu știu adevărul, iar tu mă contrazici?”
”Eu fac regulile și tu le încalci…?”
Și atunci pedepsim. Pentru că profund, ni se pare nedrept. Am fost nedreptățiți. (Nedreptatea vine pe o proiecție din capul nostru: pun regula asta pentru că așa CRED eu că e bine pentru copilul meu sau nu pun nici o regulă pentru că tot așa CRED eu că e bine pentru copilul meu, iar la final, văd, de fapt, că nu e bine, că mintea m-a mințit, a proiectat ceva ce nu e adevărat, și e greu să vezi realitatea asta și continui să te minți)
Dar Iisus nu s-a simțit nedreptățit. Pentru că El s-a arătat în toată forma lui. Și-a acceptat destinul și l-a împlinit.
Poate că dincolo de lecția profundă a creștinismului: suferința acceptată ca act de iubire, nu de revoltă, stă o alta:
Să învățăm să ne acceptăm așa cum suntem. Cu riscul de a deranja. Cu riscul de a fi pedepsiți. Să nu ne mai ajustăm pentru a fi „pe plac”.
Pentru mine, tema nedreptății este veche. O port în mine de ani întregi.
Oricum, femeile, în general, duc această povară prin energia lor feminină — a ființei care a fost pedepsită pentru transformare, pentru puterea ei, pentru sensibilitate.
Ce am învățat eu, pe pielea mea? Că mintea ne ține într-o formă de supraviețuire atât de rigidă, încât putem trăi o viață întreagă fără să știm ce înseamnă, de fapt, libertatea de a fi noi înșine.
Iar când începem să vedem, uneori, am prefera să murim decât să mai privim realitatea în ochi.
Aici, în punctul acesta, unii mor fizic. Pentru că depun armele și nu e nimic mai eroic să te abandonezi Vieții. Trăite în iluzie, dar cine suntem noi să judecăm?
Iar alții, suficient de nebuni ca să accepte că se poate și altfel, caută Lumina în haosul care destramă, milimetru cu milimetru, iluzia Vieții care nu le-a aparținut niciodată.
Croșetând un fir nou. Din intuiție și nu din minte.
Astfel, poate că lecția și mai profundă a Paștelui este asta:
Atunci când aleg cu adevărat în echilibru cu cine sunt, când acțiunile mele vin dintr-un loc de adevăr și integritate interioară, pedeapsa încetează să mai existe.
Pentru că nu mai poate atinge ceea ce e așezat în Lumină.
Nu mai există nedreptate, pentru că nu mai e nevoie de recunoaștere din afară.
Nu mai există frică, pentru că există încredere.
Nu mai există luptă, pentru că există pace.
A fi tu însuți nu este un act de curaj pentru a sfida lumea.
Este un act de încredere profundă că, odată ce ești în tine, cu tine, nu mai ai de ce să te temi.
Poate că acolo începe, de fapt, Învierea.