Am urât școala din tot sufletul meu. Am mai spus-o, o s-o spun până mor. De altfel, cred că dacă nu ar fi fost școala, eu aș fi fost mult mai bine la nivel emoțional, doar că nu aș fi făcut ceea ce iubesc să fac cu adevărat. Nu aș fi descoperit Human Design, nu aș fi fost suficient de neînțeleasă ca să caut soluții și explicații, nu m-aș fi redus la nivelul zero al existenței, nu aș fi născut ceea ce numesc Human Divine. Nu aș fi avut familia pe care o am, copiii echilibrați, bucuria de a trăi cu mine însămi.
Și asta de la o școală care nu m-a înțeles, de la o societate care nu m-a primit, și nici acum nu prea mă primește 🙂
Haideți să începem cu începutul.
Există copii care au nevoie să înțeleagă baza pentru a putea construi sistemul logic. Adică, e nevoie să înveți alfabetul ca să poți scrie. Aceștia sunt copiii care, la școală, pun multe întrebări, cer clarificări, fac conexiuni raționale.
Dacă profesorul nu este dispus să explice, să răspundă, să coboare la nivelul de înțelegere al copilului — din lipsă de timp (pentru că are 30 de copii în clasă, fiecare cu întrebările lui) sau din lipsă de abilități — acel copil va fi condiționat să creadă că:
- nu știe,
- nu este capabil,
- este nepotrivit, neînțeles, prost.
Și va lua, în consecință, note mici. Căci așa se „măsoară” performanța la școală.
Ce se întâmplă pe termen lung cu acest copil?
- Îi scade masiv încrederea în sine.
- Respinge școala și autoritatea, în general
- Încearcă să compenseze prin supraperformanță
- Apare anxietatea (la nivel uriaș pentru că mintea traduce ca o formă de supraviețuire, nu iau notă mare, mor)
- Se retrage din realitatea din jur
Și poate ajunge în extrema cealaltă: din copilul care are nevoie să înțeleagă logic materia pentru a o structura în felul lui, intră într-o lume a simțirii — a experienței. Descoperă ecranele, jocurile, se refugiază într-o realitate paralelă, unde este acceptat exact așa cum are nevoie.
Și există și inversul.
Copiii experiențiali — cei care au nevoie să trăiască școala. Care au nevoie să atingă, să testeze în laborator, să simtă ce învață. Care se conectează la emoțiile profesorilor, la stările colegilor. Care învață istoria prin povești, nu prin date. Care nu pun întrebări logice, ci își exprimă adevărul interior, așa cum îl simt. La ora de muzică, aceștia au nevoie să cânte, să bată la tobe, să-și simtă vocea și vibrația.
Dacă sunt limitați într-o bancă, dacă acasă nu li se acceptă „escapadele experiențiale” și sunt presați să performeze, ei vor încerca să se adapteze la o formă logică de învățare care nu le este naturală.
Aceștia sunt, de multe ori, copiii care iau note bune sacrificându-și inima.
Ce se întâmplă pe termen lung cu acest copil?
- Se desensibilizează.
- Își anulează simțirea, emoția.
- Se simte dezrădăcinat — nicăieri nu e „acasă”.
- Face lucrurile mecanic, pentru că „așa trebuie”, fără să mai simtă ceva legat de ceea ce face.
- De obicei, nu știe ce îi place, ce vrea.
- Se conectează excesiv pe zona materială, pentru că acolo se vede rezultatul — singura formă de validare pe care a cunoscut-o.
Acești copii sunt copiii noștri.
Dar suntem și noi.
Adulții care nu știu exact ce li s-a întâmplat, dar știu că nu sunt bine cu ei.
Ce pot să vă spun este că se poate trăi în echilibru cu noi înșine.
Când mintea începe să înțeleagă ce ni s-a întâmplat, ne dă voie să ne simțim.
Ne permite să trecem prin teama de a fi văzuți cu adevărat.
Și, pas cu pas, să ajungem să ne iubim cu totul.
Și vă mai spun ceva: un copil condiționat să fie altceva decât este, va dezvolta capacități extraordinare de a se salva, asta e partea bună a lucrurilor.
Partea mai puțin bună este că, inevitabil, va veni momentul și plății prețului corect, revenirea ACASĂ, în cine este cu adevărat. Și iar asta implică un proces care uneori se întinde pe mai multe vieți…..
Vă invit să vedeți dincolo de primele straturi ale existenței noastre.
Vă invit să (vă) vedeți cu inima.
Foto: pinterest.ro